Poveste despre orfelinat, viață chinuită și sprijin necondiționat
Când intrăm în salon, îl găsim vorbind cu Violeta despre icoane. Violeta, coordonator nursing HOSPICE Casa Speranței, îi arată câteva fotografii pe telefon și îl întreabă pe care o vrea. Își găsește greu cuvintele, iar de rostit – le rostește cu o greutate și mai mare. Cancerul pulmonar îl obosește, durerile sunt acolo, le simte. “Au, mă doare rău! Atât de rău”. Scoate o pungă cu multe fotografii printate. „Aici este copilul meu și mama lui, nu i-am mai văzut de 10 ani, au plecat în Argentina. Aici sunt două dintre surorile mele, aici sunt eu în tinerețe. Vedeți ce gras eram?!”
„Am aflat cine e mama mea de la unul dintre angajații orfelinatului”
Domnul D mai are nouă frați. Părinții i-au dat pe toți la orfelinatul din Găești. Acolo a fost bătut, chinuit, neiubit de nimeni, dar detestat pentru că există. Nu doar el, spune că așa erau toți copiii. Necăjiți, nu îi căuta mai nimeni. Pe el și pe cei trei frați care erau la același orfelinat îi căuta când și când o doamnă, le aducea pachet cu ceva dulce și câteva fructe. Credeau că e o doamnă căreia îi e milă de ei, dar mai târziu avea să afle că doamna cu pachetele era chiar mama lui, cea care a murit cu câțiva ani în urmă de cancer.
El a fugit de la orfelinat atunci când pe el și pe surorile lui i-au despărțit, pe ei i-au dus la Târgoviște, ele au rămas la Găești.
„Mâncam resturi de mâncare de pe mese”
A urmat o viață chinuită, dormea pe unde apuca, în scări de bloc până era izgonit de locatari, mânca ce apuca, de cele mai multe ori resturi lăsate de alți oameni la cofetării, patiserii, iar în anul 1990 a fost condamnat pentru tâlhărie. La penitenciar, viața a avut cursul pe care îl știa de la orfelinat: singurătate, neiubire, rele tratamente.
„Asta e viață?”
Pe patul din spitalul de la HOSPICE are un ursuleț de pluș. L-a primit de la asistenta Mirabela. A vrut să îi facă o bucurie, mai ales că el și spune că în viață nu a avut nicio bucurie, doar lupta pentru a supraviețui, umilință. Începe să tușească și să respire mai greu, se întreabă retoric dacă asta e viață. Dar își dă seama că are ceva: are HOSPICE și oamenii HOSPICE. „Aici e foarte bine, le-am spus și celor de la spitalul la care am fost internat, că nu există alt loc ca HOSPICE”.
Regretul și bucuria
Dacă regretă ceva este că e bolnav și că nu îl are alături pe băiatul lui. Dar tot oamenii HOSPICE sunt cei care i-au făcut o bucurie mică: au pus la cale revederea dintre el și sora lui, nu se mai văzuseră de mai bine de 15 ani, iar acum pe pervazul lui stau pungi cu mandarine și alte fructe. A primit recent pachet de la ea.
Cei de la HOSPICE Casa Speranței oferă ajutor gratuit și necondiționat, o fac de 31 de ani, iar pentru a-și continua misiunea au nevoie de sprijin. Cea mai simplă formă prin care poți ajuta și tu: SMS cu textul TIMP la 8864 (4 euro).
