Respectul înnobilează, nu umilește – Interviu exclusiv cu Verginia Vedinaș

Respectul înnobilează, nu umilește – Interviu exclusiv cu Verginia Vedinaș

Educația este piatra de temelie a oricărei societăți prospere, dar în România contemporană, sistemul educațional se confruntă cu numeroase provocări. De la adaptarea la noile realități tehnologice și echilibrul dintre metodele clasice și cele moderne, până la restabilirea autorității cadrelor didactice și menținerea valorilor naționale în rândul tinerilor, toate aceste aspecte sunt esențiale pentru viitorul generațiilor ce vin. Prof. univ. dr. Verginia Vedinaș, cadru didactic și parlamentar, ne oferă o perspectivă lucidă asupra problemelor din educație și a modului în care acestea pot fi rezolvate.

R.G.: Doamnă Verginia Vedinaș, aveți o experiență vastă în domeniul educației. Care credeți că sunt principalele provocări ale sistemului educațional românesc în prezent?

V.V. Pentru a răspunde la această întrebare, cred că trebuie să ne referim, mai întâi,  în mod distinct la categoriile pe care le cuprinde sistemul de învățământ. Pentru că diferă, în funcție de fiecare dintre acestea.

​De exemplu, pentru învățământul primar și gimnazial, cred că o mare provocare este cea în care trebuie să realizeze un echilibru între metodele clasice de învățământ și cele specifice sistemului on line, precum și între disciplinele clasice și cele moderne, pe care le impun schimbările din societate.

Nu voi accepta niciodată ideea că metodele clasice trebuie abandonate în integralitate. Aceasta înseamnă că nu consider că într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, bibliotecile clasice vor fi înlocuite cu cele virtuale. Sau că discipline care contribuie la construcția intelectuală a elevilor, la educația lor în spiritul unor valori, inclusiv cele care țin de apartenența la o anumită națiune și cele care guvernează relațiile interumane, vor putea să dispară din curriculeleșcolare.

​Faptul că avem licee sau școli în diferite limbi, inclusiv în cea a minorităților naționale, nu înseamnă că elevii care le urmează pot să nu învețe limba română, istoria și geografia țării. Ne amintim cu toții câte comentarii critice a generat o informație privind decizia ministerului învățământului de a transforma istoria într-o disciplină opțională.

​De la învățământul liceal, cred că problema privește specializarea, care, în funcție de opțiunile viitoare ale absolvenților, ar trebui să fie mai pregnantă.

​Sistemul nostru de învățământ a ”păcătuit”, de-a lungul timpului, prin faptul că a fost prea aglomerat sub aspectul curriculei școlare, inclusiv la învățământul liceal. Este adevărat că elevii au nevoie de o bază de cunoștințe generale, care să îi ajute să înțeleagă lumea în care trăiesc și să reușească să se acomodeze, să își construiască un destin profesional, dar lucrurile sunt cam exagerate.

​Cât privește învățământul universitar, cred că problema cu specializarea se menține, ca și cea cu echilibrul între disciplinele clasice și cele moderne. Acestora se adaugă problema pregătirii pentru viitoarea profesie, caracterul abstract al informațiilor, lipsa unei practici care să-i pregătească pe absolvenți pentru viitoarea profesie.

​La multe din universități și mă voi referi la cele de specialitate juridică sau administrativă, care îmi sunt mai cunoscute, există mult formalism al practicii, de multe ori ea se face numai ”pe hârtie”, cum se spune, se obține o adeverință că s-a făcut și gata. Cred că ar trebui gândite niște instrumente prin care universitățile să colaboreze în mod real cu viitorii angajatori sau cu categoriile de unități, publice sau private, în care își vor desfășura activitatea.​

​Exemplu, să se încheie parteneriate, să se identifice modalități de cointeresare, care să ajute nu doar cele două părți, ci și pe viitorii absolvenți.

​Și o problemă pe care nu mă sfiesc să o abordez, este cea a unui posibil conflict între valorile umane, morale, creștine, în care sunt crescuți majoritatea tinerilor în familiile lor, și curentele acestea noi, care pun în discuție problema sexelor, a relațiilor dintre parteneri, a familiei, în ansamblul său.

​Precizez că nu am nimic împotriva celor care au alte viziuni și practici despre viață, dragoste, familie. Ceea ce cred eu că trebuie să fie respectat este libertatea ființei umane, a tinerilor și a familiilor lor, de a lua decizii în această privință, cu ajutor de specialitate, evident. Consider că este exagerată viziunea în care se face un scop în sine din aceste lucruri, se insistă pe ele, se transformă în componente de sine stătătoare, obligatorii ale educației școlare.

​Constituția noastră, prin art.1 alin.(3) prevede care sunt valorile supreme și garantate în statul român, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şiidealurilor Revoluţiei din decembrie 1989. Între acestea se regăsește și libera dezvoltare a personalităţii umane, alături de  demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dreptatea şipluralismul politic .

​

R.G.: Mulți tineri aleg să plece din țară pentru a studia sau a munci în străinătate. Ce ar trebui să facem pentru a-i motiva să rămână și să construiască un viitor aici, în România?

V.V.: În primul rând, să creăm, cum se spunea la unele mitinguri de după 1990, ”o țară ca afară”. Adică să dezvoltăm România sub aspect economic, social, al gradului de civilizație, al sistemului legislativ sub aspectul conținutului, dar și stabilității acestuia, al garanțiilor pe care le oferă pentru viitorul generațiilor care vin.

Acestora trebuie să li se adauge aspectele legate de calitatea învățământului, facilitățile și, respectiv, beneficiile suplimentare care li se oferă în alte state pe parcursul studiilor universitare, inclusiv cele de masterat și doctorat.

R.G.: Cum considerați că poate fi restabilită autoritatea profesorului în fața elevilor și a părinților, într-un context social tot mai complicat?

V.V.: Prin rigoare și prin echilibru între drepturile care se recunosc cadrelor didactice și cele ale diferitelor structuri ale părinților și chiar ale elevilor.

​Am sentimentul că se cultivă o atmosferă de concurență între autoritatea fiecăruia dintre aceste subiecte implicate, din care cei care pierd sub, în primul rând, cadrele didactice.

​Cred că este vorba de un fel de exagerare, de o ”democratizare„ prost înțeleasă a rolului structurilor de părinți și de elevi, cum exagerate și prost înțelese au fost în România pârghiile democrației și ale statului de drept.

​Cele două nu înseamnă ignorarea legii, lipsa de disciplină în cheltuirea banului public, în derularea relațiilor școlare, lipsa de respect față de profesori și personalul auxiliar din școli și universități, un libertinaj cultivat și în familie, din considerente subiective sau obiective, aspecte care se regăsesc la nivelul societății, în ansamblul ei.

​Sunt frecvente cazurile în care părinți care au ei înșiși carențe grave în educația școlară și generală au un comportament inadecvat față de dascălii care ”îndrăznesc” să le dea note sau calificative mici odraslelor lor sau, Doamne ferește, să-i pedepsească.

​Astfel  de situații se întâmplă și în învățământul universitar. Faptul că profesorii sunt ”evaluați”, sub ocrotirea anonimatului, de studenții lor, e ca ”un somn al rațiunii care naște monștri”, dacă este să parafrazăm titlul unei cunoscute gravuri aparţinând pictorului spaniol, din secolul al XVIII-lea, Francisco Goya. De cele mai multe ori aprecierile sunt subiective, răzbunătoare și au ca efect deteriorarea relațiilor dintre studenți și profesori.

R.G.: Care este rolul universităților în formarea viitorilor lideri ai societății românești?

V.V.: Una din modalitățile prin care universitățile își aduc aportul este cea a structurilor asociative studențești în cadrul cărora studenții exercită diferite roluri, militează pentru unele obiective, sunt incluși, ca reprezentanți ai acestor structuri și, implicit, ai studenților, în consilii ale facultăților, în senate ale universităților, în diferite comisii de recrutare, disciplinare, etc.

​Cei care se implică în astfel de activități experimentează viitoarele lor cariere de lideri în viața profesională sau cea publică.

​Pe lângă acestea, cadrele didactice au misiunea să le cultive spiritul de lider, interesul pentru acest  statut, util oamenilor, comunității, societății, în ansamblul ei. ​Să  îi determine să aibă încredere în ei, să le cultive spiritul de competiție, de învingător, crezul că numai ce nu-și doresc și nu încearcă nu pot reuși.

R.G.: Trăim într-o societate tot mai fragmentată, cu valori care par să se dilueze. Cum putem readuce respectul pentru tradiție, cultură și identitate națională în rândul tinerilor?

V.V. : Este  necesar ca toți cei care eu rolul de ”educatori” în diferite etape de evoluție  a tinerilor să demonstreze, ei înșiși, că au un asemenea respect.

Tradițiile sunt, în opinia mea, pe care am exprimat-o de câte ori am avut ocazia, rădăcinile unui popor. Fără rădăcini, trunchiul se ofilește și moare. Așa este și cu o națiune. Vă amintiți că am învăța la istorie și la alte discipline că o națiune înseamnă o populație, un teritoriu, o limbă și un ansamblu de datini, obiceiuri, care o particularizează față de altele.

​Tradițiile ne dau identitatea națională, alături de valorile culturale și spirituale specifice. Ele sunt atât, rădăcini, cât și ”lada de zestre” a unei nații, pentru că viitorul acesteia, păstrarea identității sale, sunt condiționate de păstrarea și îmbogățirea acestor tradiții.

​Cultura e un fenomen complex, care intră și ea sub ”malaxorul” modernizării, al inovării, al înlocuirii cu forme noi de manifestare care de multe ori sunt subcultură sau noncultură, care cultivă vulgul, obscenitățile, considerându-se, în mod eronat, în opinia mea, că aceasta înseamnă modernizare.

​Într-o societate real democratică, este recunoscut fiecăruia dreptul de hotărî ce-i place din domeniul culturii sau creației. Potrivit art.30 alin.(1) din Constituție, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

​Înțelegem acest lucru și îl acceptăm. Dar de aici până la a promova, și încă de o manieră agresivă, curente, creații sau viziuni care concordă cu ”mișcările” contemporane în anumite domenii, mi se pare o distanță pe care nu ar trebui să o parcurgem niciodată. Este ultracunoscută experiența trăită de Andrei Şerban, care a plecat prin demisie de la Columbia University, deoarece nu a putut să creadă că un băiat, care devenise fată de 3 ani, poate juca rolul Julietei.

O altă întâmplare relatată de însuși ”eroul” ei, trăită la Universitatea respectivă, unde avea statut de profesor emerit și putea să rămână oricât, a fost aceea în care li s-a spus, lui și colegilor,  de către ” decăneasaŞcolii de Artă” că sunt prea mulţi profesori albi, prea mulţi profesori bărbaţi heterosexuali, şi ar fi de dorit să ia un nou cadru didactic, de preferinţă o femeie de culoare, care, dacă este gay, este foarte bine, iar, dacă este un bărbat, de preferinţă să fie portorican sau de culoare.

​Sper să nu stârnesc prea multe polemici prin ce spun, dar trebuie să ni le asumăm. Sunt dascăl universitar, înainte de a fi deputat, și voi rămâne astfel, indiferent dacă mai profesez sau nu. Repet, nu am nimic împotriva dreptului fiecăruia de a hotărî ce face cu viața lui, cu ființa sa, dar acest lucru nu trebuie să fie propovăduit ca o nouă religie.

R.G.: Cum vedeți rolul intelectualului în societatea românească actuală? Mai are acesta puterea de a influența direcția socială și culturală a țării?

V.V. În primul rând, să lămurim ce înțelegem prin ”intelectural”. Pentru că, din păcate, și acest termen este într-un fel, controversat, dacă nu chiar compromis, în semnificațiile lui autentice.

​În trecut, un intelectual era o persoană care avea educație universitară, o cultură generală relevantă, o conduită demnă în societate. Pe măsură ce deținerea unei diplome universitare, de licență,  masterat sau, din păcate, adeseori și de doctorat, a devenit o formalitate, o formă fără fond prea adeseori, este evident că ea nu mai poate conferi în mod automat un asemenea statut.

​După 1990, cuvântul ”intelectual” s-a dorit a fi monopolizat de anumiți conducători, care s-au înconjurat de anumite persoane, cu rol de ”sfătuitori”, despre care s-a acreditat ideea că fac parte din categoria ”intelectualilor”.

​Un intelectual autentic este, în opinia mea, o persoană care are o educație corespunzătoare, o cultură generală de substanță, care are conștiința și responsabilitatea propriei sale valori și al rolului pe care îl are în societate și în comunitatea în care activează.

Problema este în ce măsură astfel de persoane manifestă interes ca, în condițiile prevăzute de legislație, să își asume o anumită responsabilitate la nivel profesional, social, civic sau public.

În ultimul timp s-a constatat o apetență din ce în ce mai scăzută în acest sens, la care a contribuit și neîncrederea că pot să facă în mod autentic ceva dacă se implică într-o funcție anume, că ”sunt lăsați” să facă acest lucru. De aici o stare pe care am putea-o denumi de ”lehamite”, de dezinteres și respingere a unei asemenea implicări.

Credem că este necesar să se schimbe și aș dori ca și prin acest interviu să fac o chemare în acest sens. Să mărturisesc celor care citesc aceste rânduri că, chiar dacă lucrurile nu sunt în mod total ”așezate” în matca lor firească, chiar dacă democrația noastră și statul de drept ”scârțâie” prea adeseori, dau dovadă de ”beteșuguri”, mai mult sau mai puțin grave, nu ne este îngăduit să stăm deoparte.

Acest lucru, m-a ”mânat”, dacă vreți, spre o nouă competiție electorală, spre un nou mandat de parlamentar, după ce îl exercitasem pe cel de senator din perioada      2004 – 2008, nevoia de a mă pune în slujba țării mele, a vrâncenilor, ca reprezentant al lor în Camera  Deputaților, încercând să mai ”îndrept” din ”strâmbătățile” acestei lumi.

R.G.: Ce credeți că lipsește cel mai mult societății românești de astăzi pentru a deveni mai unită și mai solidară?

V.V. Îi lipsește încrederea în ea însăși, în autorități, în cei care guvernează  și administrează țara și comunitățile locale.

​Cei treizeci și cinci de ani de democrație au demonstrat că pentru cei care s-au aflat la cârma țării a contat foarte puțin spre deloc interesul național, public, binele general, prioritar fiind interesul personal, de partid, de grup, cel cu caracter privat, în general. Acest lucru a făcut ca deciziile care s-au luat, în loc să aducă prosperitate, au adus  austeritate, ca să nu spunem sărăcie și incapacitate de a crea venituri în alt fel decât prin impunerea de impozite și taxe, prin reduceri de personal, prin reorganizări lipsite de legitimitate, prin împrumuturi care au împovărat națiunea română pentru câteva generații. Potrivit informațiilor furnizate în decembrie 2024 de BNR, datoria externă a României a ajuns la peste 186 miliarde de euro și continuă să crească.

​În ceea ce privește dezbinarea poporului român, din păcate un mare și nefericit rol l-au avut  guvernanții și politicienii, care au considerat că au dreptul să ne ”asmută” pe unii împotriva celorlalți, atunci când concepțiile unora nu erau concordante cu ale lor.  Lipsiți de experiență politică, cei care au devenit peste noapte ”oameni politici”, fără să aibă în mod real o asemenea vocație și calitate, au conceput lupta politică drept un proces de dezbinare, de condamnare și înfierare a celor care le erau potrivnici. Nu au înțeles învățătura marelui om politic Ion Rațiu, care a dat cea mai profundă definiţie a democraţiei: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”

​

R.G.: Cum considerați că influențează deciziile politice calitatea educației în România?

V.V: Depinde de calitatea acestor decizii. De cine le ia și cine le transpune în practică. De coerență, continuitate, prin păstrarea a ceea ce au făcut buni cei care i-au precedat. De stabilitate și bună credință în activitatea personalului instituțiilor din sistemul educațional. De modul în care este recrutat personalul, inclusiv cel de conducere.

​În condițiile în care, la fiecare schimbare a arcului guvernamental, se schimbă de la director la femeia de serviciu, cum, din păcate, avem informații că se mai întâmplă, evident că este dificil să aspirăm la calitate. Statisticile spun că învățământul românesc din 1990 până în 2022 a avut  29 de miniștri în 33 de ani și de atunci s-au mai adăugat vreo 3, aproape câte unui în fiecare an.

​Și mai este un aspect pe care l-am condamnat întotdeauna. Fiecare ministru se consideră că are dreptul să facă propria reformă în învățământ, dând la o parte ce a fost înainte, indiferent dacă a fost bun sau nu.  La fel s-a întâmplat și în regimul totalitar, când funcționa proletcultismul,  n-am evoluat cu nimic.

R.G.: Cum putem forma lideri politici care să pună educația și cultura în centrul strategiei naționale?

V.V. E un vis în care eu cred și care sper să se împlinească vreodată. Ultimii doi președinți au făcut fiecare câte un ”pact cu educația”, care nu și-a arătat cu nimic eficiența. Îmi amintesc că în primul mandat, și fostul președinte Traian Băsescu a semnat cu Parlamentul un astfel de document politic, la fel ca și ultimul Președinte Klaus Iohannis, care a propovăduit o ”Românie educată” și avem cel mai mare număr de tineri care nu urmează cursurile școlii. Dintr-un studiu apărut în 2024 aflăm că un sfert dintre copiii și tinerii României nu sunt la școală. La țară, un copil din trei a abandonat școala. 700.000 dintre copiii și tinerii din România care au între 3 și 23 de ani nu sunt în cataloagele niciunei grădinițe, școli, vreunui liceu sau facultăți. Asta înseamnă că un sfert dintre ei nu urmează nicio formă de învățământ din țară. Halal Românie educată!

R.G.: Ce sfat ați da tinerilor care doresc să se implice în viața publică și să contribuie la schimbarea societății?

V.V. Îi sfătuiesc să o facă, atunci când va veni timpul. Să se pregătească pentru asta. E țara lor, a noastră și suntem datori să o facem să se dezvolte, să ne cuprindă pe noi, fiii ei, între granițe și să-i determine pe cei care au plecat să revină înapoi. Pribegia nu este ușoară iar probleme sunt peste tot.

​Dacă în alte activități comune, din alte domenii, putem accepta și persoane din alte țări, care se confruntă cu probleme mult mai grave decât noi, la cârma țării și a comunităților trebuie să punem români. Fac excepție cetățenii Uniunii Europene, care pot alege și pot fi aleși în organele administrației publice locale.

​Dragi tineri, învățați nu doar pentru a vă construi o viață demnă pentru voi, pentru viitoarele voastre familii, ci și pentru țara căreia îi aparțineți. Care trebuie să rămână cu frontierele ei, cu munții, dealurile și câmpiile sale, întru eternitatea poporului român. Să fie și să rămână integrată în Uniunea Europeană, în NATO și alte structuri supranaționale, dar să își manifeste cu demnitate și egalitate menirea. Nădăjduiesc ca acest îndemn să ajungă la mintea și conștiința voastră și să-l urmați.

Într-o societate aflată în continuă schimbare, păstrarea valorilor fundamentale și adaptarea inteligentă la noile provocări sunt cheia progresului. Educația trebuie să rămână un spațiu al cunoașterii, al respectului și al formării unor caractere puternice. Doar printr-un echilibru între tradiție și modernitate, între drepturi și responsabilități, România poate spera la un viitor mai bun pentru tinerii săi. Respectul, așa cum afirmă doamna Verginia Vedinaș, înnobilează și creează o societate unită, nu o fragmentează.