“Un om al faptei, nu un om de vorbe”
Drd. Mioara Iofciulescu, în dialog cu academicianul Mircia Dumitrescu, cel mai mare grafician al României
În atelierul Domniei Voastre se simte energia frumosului, a umanității, a iubirii și a bunătății pe care le emanați, deși ați fost considerat un profesor exigent și riguros. De ce v-au perceput astfel studenții?
Avem nevoie de o rigoare a muncii pentru a obține excelență, de autocontrol, de introspecție. Le ceream studenților să fie punctuali, să abordeze cu seriozitate cursurile și să utilizeze în mod responsabil resursele pe care le aveam la dispoziție. Când eram profesor, la facultate aveam modele umane pentru a fi studiate de către cursanți, oameni care erau plătiți pentru o astfel de activitate, iar eu îmi aminteam că în timpul studenției mele nu îmi permiteam să plătesc un model. Acum, aceste modele au fost înlocuite de fotografii, care redau un desen bidimensional, lipsind volumul pe care îl caută artistul, spațiul pe care să îl cuprindă cu proprii săi ochi și cu propriile sale experiențe.
În artă, pe de o parte gândim, ne imaginăm opera, iar pe de altă parte o creăm. Pentru a ne perfecționa limbajul artistic avem nevoie să experimentăm cât mai mult, iar aceasta presupune muncă, seriozitate, asumare. Tehnologia actuală permite copierea ușoară a imaginii fotografice, dar artistul are nevoie de un limbaj propriu și de posibilitatea gândirii, iar acest fapt m-a determinat să mă apropii de scriitori, pentru că ei citeau și scriau mult, adică exersau tocmai aceste două concepte esențiale în artă, exprimarea printr-un limbaj propriu, trecut prin filtrul gândirii, al analizei personale.
Experiența îndelungată este esențială pentru un artist, iar atunci când îți place ceea ce faci, nici nu simți că muncești. Conceptul de dictatură în zilele noastre este văzut ca ceva extrem de negativ, de aceea libertatea pare a fi ceva deosebit de plăcut, dar dictatura muncii este superioară libertății totale a individului.
Constatăm că generațiile tinere sunt mânate de goana după bani, după rezultate rapide, ceea ce aduce în prim plan o anumită superficialitate și face ca rigoarea muncii să nu mai fie la fel de valoroasă. Cum credeți că am ajuns în această situație?
Cultura românească se află la marginea a două rupturi, cea occidentală și cea orientală. Noi am vrut mereu să ne apropiem de valorile vestului, dar orientul este cel care ne-a construit. Goana noastră după valorile occidentale, dorința de a ține pasul cu ei, cu viteza la care se mișcă lucrurile acolo, este de înțeles, mai ales după realismul socialist și influența doctrinară existente înainte de 1990.
Dar eu am sentimentul, chiar și acum, că aceste valori occidentale nu ne sunt benefice pentru ca noi suntem mai meditativi, mai gânditori, și această nebunie a comercialului, de a fi mereu în trend, ne distruge. Moda vine și trece, pe când arta este ceva ce rămâne în permanență stabil, este o piatră de hotar, așa cum este și identitatea fiecărui om, arhetipul din care s-a născut. Modelele sunt foarte rapide si trecătoare, de aceea nici nu se mai pot stabiliza, iar banul a devenit singurul suport existențial și unicul element stabil.
Dispariția apartenenței la o comunitate a creat un fel egoism, o exagerare a eului, fără ca eul să de dezvolte. Aceasta nu este adevărata libertate.
Sunteți un artist plastic complex și complet, pentru că desenați, pictați, sculptați și faceți, mai ales, gravură. Mediul academic și criticii de artă vă consideră a fi cel mai mare grafician al României. De ce nu este arta grafică la fel de dezvoltată cum este pictura sau sculptura?
Mă onorează și mă obligă o astfel de apreciere din partea mediului academic și artistic. Eu creez cu plăcere și artă grafică, și pictură, și sculptură. Nu am vrut să fiu recognoscibil prin formula mea de expresie, nu am vrut să am o manieră anume de a crea. Dorința mea a fost să trec de la un stil la altul, să nu mă limitez, iar colaborarea cu scriitorii pentru care fac ilustrații și grafică și de la care mă inspir, îmi permite să creez mereu ceva nou. Aș putea spune, fără lipsă de modestie, că gravurile mele sunt asemănătoare cu săpatul unei fraze a marelui scriitor Nicolae Breban.
Referitor la întrebarea Dumneavoastră, aș putea spune că, de-a lungul timpului, artiștii nu prea au avut apetit pentru gravură, nu s-au obișnuit cu stampa. În portofoliul pictorilor, de exemplu, gravurile au ocupat doar un loc de mici experimente. Excepție face Theodor Aman, un mare gravor, de un rafinament desăvârșit, fapt se datorează formării sale artistice de la Paris.
În plus, în ultimele decenii, atenția a fost îndreptată spre sculptură, unde îl avem pe marele Constantin Brâncuși care a revoluționat domeniul, care a adus o perspectivă unică și absolut nouă în artă. Dar sper ca generațiile tinere să fie mai interesate de gravură și să dezvolte această nișă.
„Mircia Dumitrescu demonstrează pe viu, în fiecare clipă, faptul că arta, ca și dragostea, e un lucru mare. Că nu e o problemă de weekend, că nu e o activitate de loisir…Arta este reziduul de divinitate pe care l-am identificat, uneori asumându-ne deliberat, alteori inconștient, și prin care prelungim actul acela inițial al genezei: îmbogățim lumea cu elemente, cu date, cu componente pe care ea nu le-a avut, sau le-a avut în principiu de la începutul ei. Mircia Dumitrescu face parte din această categorie de artiști care nu glumesc cu instrumentele lor, nu glumesc cu limbajele lor, nu glumesc cu existența lor în spațiul creației”, a declarat criticul de artă Pavel Șușară în 2016, la vernisajul expoziției „Și eu am fost în Grădina cea din Eden” pe care ați avut-o la sala Theodor Pallady din cadrul Bibliotecii Academiei Române. De ce ați ales să nu expuneți prea mult și să nu arătați lumii ceea ce creați, deși sunteți un artist plastic deosebit de prolific și apreciat?
Mi-au trebuit treizeci și cinci de ani ca să am curajul să ies în public cu o expoziție mare, cum a fost cea din 2008, de la Palatul Parlamentului. Deși am avut alături prieteni adevărați, oameni valoroși ai culturii românești, cum sunt poetul Nichita Stănescu sau scriitorul Nicolae Breban, care au stăruit să ies din atelier și să-mi arăt lucrările, nu am simțit nevoia unor expoziții. Așa cum au văzut și criticii, eu nu fac un lucru pentru a-l arăta, pentru a-l valida prin ochii publicului, ci îl fac pentru mine, după rigoarea și sistemul meu valoric, de aceea am expus atunci când am considerat că am dobândit liniștea interioară și am atins maturitatea artistică.
Legătura mea cu scriitorii este deosebit de simbolică, pentru că mă inspir foarte mult de la ei, le fur ideile și sentimentele, dar știu să le fiu recunoscător pentru că îmi permit acest lucru. Le sunt un bun prieten, îi prețuiesc și am avut norocul să mă iubească și ei.
Tot ce am făcut a fost să nu mă opresc la gramatica plastică pentru că nu este suficientă pentru mine. Am nevoie de epică, de narațiune; trebuie să trec printr-o poveste pe care o înțeleg. De exemplu, prin gravurile din cadrul expoziției „Și eu am fost în Grădina cea din Eden”, am vrut să fac un rezumat, bineînțeles în viziunea și înțelegerea mea, a antropologiei lui Claude Levi-Strauss, conform căreia poți să studiezi lumea din trei perspective: sexul, bogăția și miturile.
„Mircia Dumitrescu se dovedește a fi un artist cu o imaginație plină de rigoare. Este un spirit geometric. Iubește simetriile, știe să deschidă lucrurile spre o lume a simbolurilor liniștitoare… Nu este un om al exceselor, este un pasionat timid și exigent. Există la el, și lucrul acesta îmi place cel mai mult, un fel de bucurie exterioară a stilului. În plus, acestui creator absolut maleabil, îi place să facă, căci Mircia Dumitrescu e, pe scurt, un om al faptei, nu un om de vorbe”, a spus academicianul Eugen Simion cu ocazia expoziției personale de gravură, ilustrație, desen și sculptură pe care ați susținut-o în anul 2008, în sala Constantin Brâncuși de la Palatul Parlamentului.
Cum a fost colaborarea dumneavoastră cu regretatul critic și istoric literar?
În 2005 am obținut titlul de doctor în arte vizuale, cu lucrarea „Invenția oculocentrică sau ispitirea Sfântului Antonie ”și acela a fost anul în care a început colaborarea mea cu Academia Română. Atunci am avut onoarea să lucrez cu academicianul Eugen Simion la proiectul pentru salvarea manuscriselor eminesciene, proiect inițiat de Iorga, Perpessicius, Călinescu și Noica. Am propus o formulă inovatoare de tipărire, realizată cu ajutorul unor tehnici digitale, care permite reproducerea manuscriselor lui Mihai Eminescu, instituind astfel un reper cultural pentru viitori cercetători și colecționari. Domnia Sa a considerat că eu sunt cel care a creat fenomenul Eminescu prin publicarea în manuscris-facsimil a operei marelui poet. Am avut o colaborare excelentă pentru că și dumnealui, în calitate de critic literar și profesor de literatură, iubea scriitorii, la fel ca și mine.
Deși ați fost prezent mereu în cercurile literare și ați colaborat cu mulți scriitori, Nichita Stănescu a avut un loc special în viața Dumneavoastră.. Ce v-a determinat să fiți mai apropiat de Nichita și nu de alți scriitori contemporani iluștri?
Pe mine m-au intimidat mereu oamenii care poartă haină, sacou. Îmi inspiră o anumită răceală și distanță, de aceea m-am împrietenit ușor cu scriitorii care purtau pulovere, pentru că îmi transmiteau un aer boem, relaxat, de apropiere. Așa s-a întâmplat și cu Nichita Stănescu cu care am avut o relație de prietenie absolut specială, pe care l-am iubit, l-am admirat și l-am respectat enorm. El este cel care m-a încurajat să îmi folosesc corect numele de botez, Mircia, cu „i”, scriind chiar o poezie în acest sens.
Pentru a-l omagia, în 2021 am organizat expoziția bibliofilă „Nichita azi”, cu ocazia împlinirii a 89 de ani de la nașterea sa. Cu acel prilej am expus o lucrare spectaculoasă pe care i-am dedicat-o lui Nichita, o carte ce are dimensiuni impresionante, patruzeci de centimetri înălțime și doi metri lungime, din care s-au făcut doar unsprezece exemplare, unul dintre acestea fiind donat Muzeului Național Brukenthal de la Sibiu.
Sunteți un artist care lucrează foarte mult și un mentor pentru generațiile tinere. Ce proiecte de viitor aveți?
Așa cum am spus mai sus, eu creez din plăcere și nu simt că muncesc. Am avut norocul să întâlnesc oameni extraordinari, iar printre aceștia se numără criticul literar și profesorul Ioan Cristescu, Directorul Muzeului Național al Literaturii Române, care mi-a pus la dispoziție, în incinta muzeului, un spațiu în care se regăsește atelierul meu, dar și presa specială pentru gravură, făcută din metal, în 1967, la Uzinele Roman, pe care am conceput-o și am proiectat-o special pentru a realiza gravurile în lemn.
Acum creez opere comemorative pentru marii artiști pe care i-am cunoscut și pregătesc lucrări noi care vor rămâne în patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române.
Nichita Stănescu v-a dedicat, de-a lungul timpului, 33 de poeme și un Decalog, iar Dumneavoastră i-ați dedicat o parte din operele pe care le-ați creat. Vă mulțumesc pentru timpul pe care l-ați acordat dialogului nostru și vă rog să îmi permiteți să încheiem cu Decalogul care vă descrie atât de bine stilul artistic:
- Să nu-ți minți ochii cu ochi.
2. Să nu-ți furi realul în real.
3. Să nu te înșeli pe tine însuți ca și cum ai fi altul.
4. Să nu vorbești în numele nimănuia, căci numele tău al lui nimănuia este.
5. Să-ți faci chip cioplit.
6. Să-ți faci chip din linii.
7. Să-ți faci chip din trilul ciocârliei.
8. După ce le-ai făcut pe toate acestea, încearcă să le-mbrățișezi dacă poți.
9. Îmbrățișarea chipului cu chip sărut se numește.
10. Numai chipul se îmbrățișează cu chipul, căci brațele sunt făcute pentru ararea câmpului.
Articol scris de drd. Mioara Iofciulescu,
Președinta Academiei de Artă Handmade București, exclusiv pentru Ziarul News
