Interviu cu Prof. univ. dr. Verginia Vedinaș, Deputat S.O.S. de Vrancea: Din dragoste de oameni și pentru țara mea
R.G. Doamna deputat Vedinaș, trăim într-o perioadă în care valorile par să se redefinească constant. Cum se mai raportează astăzi societatea românească la educație și cultură, doi piloni care, cândva, formau coloana vertebrală a națiunii?
V.V. Întrebarea aceasta este adresată mai degrabă profesorului care sunt. Și care a fost întotdeauna preocupat de ceea ce dumneavoastră numiți atât de frumos și adevărat ”coloana vertebrală a unei națiuni”. Eu, mai plastic, le-aș numi, adăugând și economia, cei ”trei dinți din față” ai unei nații. Fără ei, fața unei națiuni devine știrbă și hidoasă.
Societății românești ”dinții” aceștia i s-au ”cariat” , ca să mă exprim în același limbaj, ca să nu spunem că unii s-au fragilizat atât de mult, încât îi scoți cu ața, cum scot părinții dinții de lapte ai pruncilor lor.
Economia a juns să scârțâie din toate mădularele. Nu mai avem o ramură în care să fim dominanți pe piață. Importăm și chibrituri, că de mâncare ce să mai zic, iar fermierii noștri își aruncă la gunoi marfa. Educația a trecut prin atâtea prefaceri, încât nici ea nu mai știe cât a mai răma din ea. Și pe fond și pe formă. Profesorii sunt bătuți la propriu de elevi, amenințați. Materii fundamentale pentru idetitatea noastră, cum este istoria, au dobândit caracter facultativ. Iar cultura, este și ea în suferință. Recent am adresat ministrului culturii două interpelări privind comasarea Teatrului de operetă ”Ion Dacian”, de tradiție la noi, cu alt teatru și desființarea Institutului Patrimoniului Român, înțelegem că pe motiv că ar exista direcții în minister care au atribuții similare. Dar desființați-le pe acelea, oameni buni, nu Institutul care ar trebui să administreze, de sine stătăror, ce a mai rămas din patrimonial României. M-a bucurat vestea că se cumpără scrisorile dintre Eminescu și Veronica Micle, în sfârșit o decizie benefică pentru cultura noastră.
R.G. În opinia dumneavoastră, ce rol mai joacă cultura în formarea conștiinței civice? Pot arta, literatura sau istoria să mai educe într-o epocă dominată de informație rapidă și superficială?
V.V. Cultura este cea care modelează spirite și caractere. Informația rapidă, ca și inteligența artificială, nu au suflet. Nu au conștiință. Nu transmit judecăți de valoare. Dau soluții și transmit informații, atât.
Arta și literatura sunt parfumul conștiinței naționale, al spiritualității unui popor. Nu le va înlocui nimeni, niciodată. Doar le va transforma conținutul. Uneori până la hidoșenie, pe motivul unei pretinse modernizări, al inovării în artă, inclusiv prin sluțirea valorilor creștine. Mulți dintre români au fost oripilați de așa zise spectacole prin care sunt basfemiate religia creștină și simbolurile ei. Îndepărtarea de valorile autemtice, morale și creștine, este unul din instrumentele prin care se acționează la deformarea atât a conștiinței colective, cât și a celor individuale.
R.G. Educația și cultura sunt adesea tratate ca domenii separate. Cum ar trebui ele să se completeze reciproc pentru a forma o societate matură și responsabilă?
V.V. Ele sunt doar aparent separate. În realitate, ele se întrepătrund. Un om de cultură este în primul rând un om educat. Fără educație, suntem goi pe dinăuntru. Fără cultură, suntem, goi pe dinafară.
R.G. Ați fost mereu un observator atent al realității românești. Cum vedeți echilibrul dintre tradiție și modernitate în România de astăzi?
V.V. Nu este ușor de realizat, dar este necesar de păstrat. Tradițiile, cum o spun de câte ori am prilejul, sunt rădăcinile acestui popor. Sunt ”straiele” pe care acesta le îmbracă la sărbătorile laice și religioase, spre a nu uita de unde vine și a nu greși drumul către care trebuie să se îndrepte. Modernitatea este cea care ne ajută să privim spre viitor și să ne găsim locul în acesta. Dar ea nu trebuie să însemne abandonarea tradițiilor, ci primenirea instituțiilor, a comportamentelor, a oamenilor, valorificând esența tradițiilor adaptată prezentului.
R.G. România are, fără îndoială, oameni de valoare. De ce credeți că reușim mai greu să-i promovăm și să-i susținem în interiorul țării, nu doar peste hotare?
V.V. Pentru că valoarea îi sperie pe cei care sunt la putere și care au ajuns acolo prin conjuncturi, prin susținere politică sau fondată pe interese private. Avem demnitari care de decenii sunt purtați, ca Sintele Moște, prin toate funcțiile, ca și când ar excela în toate domeniile pe care sunt puși să le diriguiască. Am avut miniștri care nu știau câți ani au, la propriu, dar se considerau îndrituiți să stea pe jilțurile pe care le-au ocupat atâtea personalități grandioase în trecut.
N-am înțeles niciodată cum nu se conștientizează că asocierea cu nonvaloarea, cu lipsa de consistență în pregătire și judecată, este mai periculoasă decât o boală incurabilă. Devine ea însăși o astfel de boală. Așa se face că avem așa-ziși consilieri, demnitari, membri importnți în structuri de conducere, care nu știu să scrie corect românește, care nu au citit toată viața atâta cât am scris unii dintre noi. Țara noastră își va reveni când se va reîntrona valoarea ca și criteriu de promovare în societate în toate funcțiile cheie.
R.G. Într-o lume în care discursul public devine tot mai polarizat, ce mai înseamnă dialogul pentru dumneavoastră? Cum putem readuce în spațiul public o cultură a respectului și a argumentului, nu a confruntării?
V.V. Mă bucur să înțeleg, din întrebările pe care mi le puneți, că sunt aspecte care vă ”dor” și pe dumneavoastră, reprezentantă a unei generații aflate la porțile afirmării. Discursului public este nu numai polarizat, dar și încărcat de o agresivitate care cu greu poate fi descrisă și mă refer la mediul parlamentar în care activez în prezent. Se profereză injurii, se pun etichete, se calcă în picioare orice normă minimală de respect al demnității celorlalți. Fac parte dintr-un partid, S.O.S. România, care este etichetat ca extremist și antieuropean pentru că așează interesul național deasupra oricărui alt interes. Și care vrea ca România să fie o națiune demnă și egală cu celelalte națiuni alături de care s-a asociat, nu să stea în genunchi, spășită și umilită.
Într-o postare pe o rețea socială era un fragment din Strategia națională de apărare, unde pe primul punct era scris ”proeminența intereseului national” în loc de preeminența. Nu știu dacă era vorba despre o eroare de scriere, dar când ne referim la astfel de documente, nicio scuză nu se aplică. Nu știu dacă era adevărat sau nu, dar vă dați seama care este nivelul, dacă informația era reală?
R.G. Privind către zona decizională, considerați că România are o strategie coerentă în privința educației și culturii? Sau încă funcționăm reactiv, fără o viziune pe termen lung?
V.V. Răspunsul transpare din întrebarea dumneavoastră inteligentă. Nu avem o strategie în niciun domeniu, cu atât mai puțin în educație și cultură. Avem doar strategii pe hârtie, pe care se așterne praful prin sertare și la care nu se mai uită nimeni. Pentru că sunt adoptate prin hotărâri ale Guvernului, care au o forță juridică inferioară legii, care, și mai grav, în acest caz înlocuiesc legea.
A fost o inițiativă legislativă să se schimbe această soluție, strategiile să se adopte prin lege, dar, din păcate, n-a trecut. Nu se vrea, o lege obligă altfel decât o hotărâre de Guvern. Prin lege se instituie răspunderi, inclusiv penale și cine dorește asta?
R.G. Se spune adesea că politica este arta compromisului, dar și a responsabilității. Cum ar putea politicienii români să recâștige încrederea publicului fără a-și pierde autenticitatea?
V.V. Compromisul nu este neapărat ceva rău, atâta vreme cât se menține în limitele negocierii și dacă rezultatul negocierii este benefic pentru oameni. Din păcate, la noi este numai ”compromisul rău”, așa, precum colecterolul, care este și el bun sau rău.
Politica presupune responsabilitate, iar aceasta înseamnă asumarea valorilor sociale, ”aproprierea” lor, cum spunem în drept, adică să le transformi în propriile tale valori și să lupți pentru ele. Cum spune poporul, ” să mori cu ele-n dinți”,
R.G. Cum poate un intelectual, un profesor, un om de cultură să contribuie astăzi la consolidarea democrației, dincolo de catedră sau cărți?
V.V. Prin conduita lui permanentă. Un intelectual și un om de cultură rămân astfel indiferent că sunt în tramvai, la catedră, la pupitru sau în parc. Este nevoie de atitudine civică, asta lipsește la noi. Se consideră că numai cei aflați în diferite ipostaze, activiștii sociali, doar ei sunt obligați ”să le pese”, să se ”autosesizeze” când întâlnesc situații care depășesc limitele unei democrații autentice. Democrația nu înseamnă că fiecare face ce-i trece prin cap, ci că fiecare face ce trebuie, ce-i permit legea și buna cuviință, ce nu încalcă drepturile și libertatea celorlalți.
R.G. Într-o notă personală: după atâția ani dedicați dreptului, educației și cercetării, ce vă inspiră în continuare? Ce vă motivează să rămâneți activă și implicată în viața publică?
V.V. Voi da cel mai scurt răspuns : dragostea față de oameni și față de țara mea.
