Trei ani de dor de casă – Povestea tinerilor din Ucraina
Articol scris de Toader Valeria Daniela în perioada de internship la Ziarul News
Săptămâna aceasta se împlinesc 3 ani de când un haos a luat naștere în estul Europei.
Într-o lume care a trecut prin două Războaie Mondiale, care a suferit daunele unor regimuri totalitare, într-o lume în care oamenii și-au dat viața pentru libertate și au luptat pentru un viitor mai bun, totuși nu există o pace constantă, nu există mereu colaborare, empatie și respect.
Să fie oare setea de putere? Să fie nevoia de resurse sau pur și simplu răzbunare și orgoliu? Sunt întrebări la care statul ucrainean nici măcar nu a avut timp să îmi răspundă în urmă cu 3 ani, la momentul atacului din partea Rusiei. Tot ce le mai rămăsese atunci de făcut a fost să se apere. Cu ajutor, fără ajutor, Ucraina nu s-a lăsat învinsă până în ziua de astăzi și încă ține piept uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii.
Din păcate, ecoul acestui conflict are un impact și mai departe de frontul ucrainean. Piețele financiare, geopolitica și chiar securitatea au de suferit în lumea întreagă, dat fiind faptul că mai multe puteri sunt implicate în acest conflict.
Totuși, dincolo de orice efecte geopolitice, mai presus de toate stă impactul social și umanitar. În spatele oricărui război există oameni, și desigur, războiul dintre Rusia și Ucraina nu face excepție. De la soldați de pe front până la refugiați, oamenii au fost nevoiți să lase în urmă tot ceea ce le era cunoscut și însemna „acasă” pentru a supraviețui. E oare normal să mai folosim în ziua de astăzi termenul de „a supraviețui”? Nu ar fi trebuit să fim deja, după atâta vreme în care ne-am zbătut să evoluăm, mai civilizați și mai umani – să nu mai acționăm cu atâta ură și brutalitate? Se pare că totuși contextul istoric și neînțelegerile dintre cele două state nu au mai lăsat loc de umanitate.
Pentru a face și vocea lor auzită, a oamenilor ce se află în umbra acestui conflict, am stat de vorbă cu două tinere din Ucraina care și-au găsit locul printre noi. Le-am rugat să îmi povestească cum a fost momentul plecării pentru ele.
„Numele meu este Katya, sunt din orașul Nikopol și, în acest moment, învăț activ limba engleză. Înainte de război, studiam la școală și participam la multe activități extracurriculare. Momentul plecării în România a fost o experiență traumatică, așa cum a fost pentru mulți alți adolescenți, deoarece plecam fără să știu unde mă duc sau pentru cât timp.”
„Numele meu este Varya, sunt originară din Mykolaiv. Toți prietenii și familia mea erau acasă, iar începutul războiului a venit ca un fulger din senin. Am început să primim știri despre izbucnirea ostilităților și, la fel ca mulți alții, nu puteam crede că acest lucru se întâmpla cu adevărat. Momentul plecării a fost foarte dificil, deoarece să îți părăsești casa este întotdeauna greu, dar războiul m-a forțat să acționez. Am plecat imediat împreună cu familia mea în România.”
Odată ajunse aici, în siguranță, fetele au fost nevoite să înceapă o nouă viață, departe de casă. Deși în Ucraina era război pe front, România nu putea înlocui sentimentul de apartenență.
„România ne-a primit foarte bine și ne-a oferit asistență financiară, dar cel mai dificil lucru după ce am ajuns aici a fost să mă adaptez la un oraș mare și să îmi fac prieteni. Totuși, sunt lucruri frumoase de spus despre România. Cel mai mult îmi place centrul vechi din București seara, mai ales vara. De asemenea, există ceva care îmi amintește de micul meu oraș natal: zonele rezidențiale liniștite de aici, au ceva aparte.” – spune Katya.
Deși greutatea de a pleca de acasă și de a te adapta într-un loc cu totul nou și la o cultură diferită este incontestabilă, totuși tinerii din Ucraina au reușit. Muncesc, învață, își fac prieteni, își ajută familiile. Am vrut să le mai întreb pe fete despre planurile lor de viitor – dacă au de gând să rămână aici sau ce le-ar plăcea să facă.
„În ceea ce privește viitorul, este dificil să fac planuri acum, dar încerc să rămân optimistă. Cred că situația se va schimba în bine și că Ucraina va învinge. Nu m-am gândit să rămân în România pentru totdeauna. Vreau să mă întorc acasă când totul se va termina. Dar, în același timp, înțeleg că trebuie să mă adaptez la noile condiții. De asemenea, mi-ar plăcea să continui să învăț limba.” – a spus Varya.
„Nu pot spune nimic despre viitor, pentru că în acest moment mă gândesc doar să îmi iau examenele. Tatăl meu este în armată și nici măcar el nu știe cum va evolua situația. România este o țară bună și m-am obișnuit să trăiesc aici, dar de îndată ce voi avea ocazia să mă întorc acasă, chiar dacă nu în orașul meu natal, măcar în Ucraina, o voi face. Nu am planuri specifice pentru viitor, dar mi-ar plăcea să studiez dreptul și să lucrez în acest domeniu.” – a spus Katya.
Urmărim atâtea știri la TV și online despre ceea ce se întâmplă peste hotare, ne creăm opinii despre situația de acolo, discutăm despre politică, economie și armament, dar tindem să uităm de oameni. Oamenii care, de fapt, sunt adevărate resurse de putere și energie. Oamenii dau viață și sens lumii ce ne înconjoară, iar tinerii ucraineni sunt modelul perfect. Forțați de realitățile din jurul lor să crească mai repede decât ar fi crezut, totuși continuă să zâmbească și să fie o sursă de inspirație.
„Dacă aș putea vorbi cu un tânăr român care nu știe prea multe despre evenimentele din Ucraina, i-aș spune că ceea ce se întâmplă în țara noastră nu este doar un război, ci o luptă pentru dreptul de a fi tu însuți, pentru libertate și independență. Ucrainenii nu luptă doar pentru pământul lor, ci și pentru dreptul de a trăi în pace și de a-și alege viitorul.” – Katya.
„Trăiește în prezent, pentru că totul se poate prăbuși într-o clipă, exact așa cum s-a întâmplat pentru ucraineni pe 24 februarie 2022, și nimic nu va mai fi la fel.” – Varya.
În ciuda tuturor greutăților și a întrebărilor care rămân fără răspuns, povestea Ucrainei, dar mai ales a tinerilor din această țară, este una despre puterea de a rezista și de a merge mai departe. Chiar dacă viața lor a fost zdruncinată de un război pe care nu și-l doreau, ei continuă să lupte, să învețe și să viseze la o lume mai bună. Povestea lor e mai mult decât un conflict militar, e vorba despre dreptul lor de a alege și de a fi liberi. Iar noi, cei care privim din afară această situație, nu avem decât de învățat și de spus, la finalul unei zile, „mulțumesc”. Mulțumesc pentru că sunt bine, sunt liber și trăiesc în pace. Cândva, bunicii noștri au murit pentru ceea ce noi luăm de-a gata, iar asta e doar un impuls pentru a fi mai recunoscători pentru ceea ce avem.
Sursa foto: Facebook / Volodymyr Zelenskyy
